mda...ce constatare!

De ceva timp asist cu nepasare la un lucru ce mi se intampla...simt cum mor in mine sentimente si persoane pentru care candva poate as fi murit eu.Simt ca daca m-as intoarce acolo unde am ramas,nu ar mai fi la fel.A disparut orice farmec...cat de frumoasa e dragostea asta...ca dragostea orbeste este cel mai adevarat lucru care se putea spune...Atunci cand iubesti pe cineva,incepi sa iti faci in minte o imagine asupra acelei persoane.Si cu fiecare zi o imbogatesti cu tot felul de ornamente.Ii vezi calitati nedescoperite inca,il vezi numai pe el,simti ca doar alaturi de el poti simti ceva anume si nimic altceva nu mai conteaza.De fapt,asta e doar frumusetea dragostei.Cand incepi sa te detasezi,incepi sa vezi cu obiectivitate tot.Incepi sa vezi cam cum vedeau cei apropiati relatia ta,incepi sa te intrebi ce ti se parea atunci atat de miraculos si nu poti sa iti explici...Iti pare rau ca se sting incet simtaminte frumoase in tine si devii constient ca oricine altcineva ar putea cel putin incerca sa te faca sa te simti ca atunci...E ca o trezire necesara la viata,cand moartea e mai dulce.E ca un foc ce se stinge in timp ce tie iti este mai putin frig cu fiecare zi.Cred ca am scris destule despre sentimentele astea.Si vine un moment in care simti ca nu mai ai nimic de zis,pentru ca incepi sa nu mai simti nimic.Fericirea ne lasa fara vorbe.Nu ne indeamna niciodata la scris.Destul de rar,poate.Numai suferinta,lipsa cuiva sau despartirile ne pot indemna sa simtim nevoia de a ne exprima.Asa ca nu o sa mai scriu o vreme despre sentimentele astea,pentru ca am cam epuizat stocul...O sa trec la unele noi,imbracate in haine de toamna,o sa imi sterg ultimele lacrimi,o sa imi fac curatenie in ganduri si o sa merg mai departe.O sa car dupa mine urma de experienta si nu o sa o mai dau in bara la fel de usor.Ma voi dezbraca de regrete si voi lua totul ca pe o etapa frumoasa din viata.O sa pastrez doar amintirile,pentru ca ma fac sa zambesc de fiecare data...